ESEU dedicat din INIMA – PF LUCIAN, Arhiepiscop Major al Bisericii Romane Unita cu Roma, Greco-Catolica (cu urarile noastre de Bine – intru ADEVAR si IUBIRE si multumiri pentru blanda pastorire a turmei noastre mici in vremuri de tranzitie…)
E ca in povestea prinderii fulgului de nea cu mana incalzita: zici ca l-ai prins, si cand colo – cel mult o picatura diforma daca iti adreseaza un zambet stingher, de genul: “Hello, nu stiu pe cine cautati…”
Fericirea – exprimarea radianta a starii de bine – nu este facuta sa dureze deoarece substratul care o produce, plamada a multiple combinatii – de multe ori ramanand secrete pentru insusi cel ce le combina in interiorul sau, acest substrat deci, poarta in sine germenele dezechilibrului. In termeni absoluti, BINELE nu poate exista ca STARE ci numai ca DEVENIRE (pana la urma, e un obiectiv, un tel spre care tind – cu mana mai mult sau mai putin intinsa)…
Ce este atunci atat de periculos la aceasta “stare” de bine?
Pericolul – l-as prinde astfel in cuvinte: crezi, si te increzi ca ai detine ceva – cand de fapt nu este asa cum iti pare…
Mai multe intrebari ni se deschid in continuare. De pilda, poate fi legata credinta de efemer? Poate fi dorinta legata de lucruri trecatoare? Definitia vietii din atare perspectiva ar urma, in cel mai fericit caz – “un sir finit de realizari partiale”.
…avem sanse reale de a prelungi aceasta “stare” de bine, atunci cand, pe parcursul vietii se intampla sa ne intersectam cu ea?
[...]
Sa desemnam prin “stare de bine” – ceea ce simte cel ce o surprinde – adica sa atacam un pic problematica egoismului. Cat de periculoasa e starea mea de bine, atunci cand eu sunt punctul la care se face referire… Daca am prins-o, daca e a mea si nu mai vreau sa-i dau drumul, atunci – nu cumva am de a face cu o situatie dilematica: sunt practic condamnat la nemiscare. Devin robul unei psihoze a “paraliticului”, tintuit de patul propriei pareri/trairi cum ca ar trai un moment de perfectiune, de care nu ar vrea sa se desparta!
[...]
Atunci cand negam starea de bine – recunoastem ca alergam dupa himere.
Atunci cand ne dorim sa o prezervam – ne autocondamnam la o imobilizare egoista (ne refuzam episodul viitor).
Dar atunci cand ma gandesc sa o transfer altuia? Constat imediat ca ea este … netransferabila! As refuza celuilalt sansa de a experimenta, de a cunoaste Binele pe pielea sa (periculoasa pentru ca e anti-experimentala)
[...]
Nicicum nu o scot la capat. Sa incercam atunci cu definirea “starii de bine” ca CERTITUDINE, ca ceva dat – la care si eu am acces, conditionat bineinteles de “imprietenirea mea cu Binele” (adica ascultarea si infaptuirea poruncilor). Daca noi credem cu adevarat ca exista Binele ca stare, atunci abia inlaturam pericolul. Numai ca trebuie sa impingem intelegerea noastra dincolo de aceasta lume trecatoare. Trebuie sa ne fortam a gusta din Infinit. Binele – pentru a nu fi periculos (adica amagitor), trebuie sa aibe o alta substanta decat mine, trebuie sa fie din afara mea, din afara granitelor acestei lumi trecatoare! Cu toate ca este din afara acestei Lumi, am sansa reala de a-L simti, de a-L gusta, in cele din urma abia de a-L cunoaste (insa mai degraba cu simturile/inima decat cu mintea/spiritul – care, saracul, ramane usor in afara ecuatiei. El a purtat inima o vreme, a dus-o catre destinatie, dupa care si-a recunoscut limitele si lasa inimii loc sa-si ia zborul – in iubire!).
Lucrarea lui Dumnezeu in noi o infaptuim impreuna cu El, atunci cand ne eliberam de pasiuni si vanitati, de mila si ura, de toate nimicurile care ne apasa si atunci cand ne incarcam de IUBIRE. Starea de bine, pentru a scapa de ghilimele, pentru a dura, pentru a nu mai fi amagitoare si deci periculoasa, trebuie sa insemne iubire fata de Dumnezeu – trait si gustat, si mult mai putin inteles (caci nu ne putem propune cu seriozitate sa cuprindem, sa intelegem si mai ales sa explicam INFINITUL din pozitia noastra de … muritori!)
[...]
mai 23, 2009 la 6:07 pm
Adaug o fisa de lectura pentru cei interesati de mai mult. Si imi promit sa caut in continuare pe marginea acestei teme…
Cicero, Despre supremul bine si supremul rau, Editura Stiintifica si Enciclopedica Bucuresti, 1983
p. 53 si urm.: explicand ideile lui EPICUR: “Caci nimeni nu dispretuieste, nu uraste si nu evita placerea fiindca ea este placere, ci fiindca dureri mari ii urmaresc pe cei care nu stiu sa urmareasca placerea. Nu exista desigur om care sa iubeasca, sa ravneasca si sa doreasca durerea, fiindca este durere, ci fiindca se intampla uneori ca placerea mare sa fie rezultatul unui efort. [...] Inteleptul face o astfel de alegere, incat respingand anumite placeri dobandeste altele mai mari sau suportand anumite dureri evita altele mai aspre.”
Dobandirea BINELUI si evitarea RAULUI – problema a simturilor, a evidentei sau problema deschisa analizei rationale? Cu alte cuvinte, este Binele evident sau ascuns? Simtim noi oamenii ceea ce trebuie dorit si ceea ce trebuie evitat?
Cum se indreapta si cum ne indreapta virtutile noastre spre placere, cata vreme suntem obligati de multe ori, sa ne abtinem (virtutea ca o cale de mijloc , ca fereala in fata extremelor).
Definitia fericirii pasive: lipsa durerii este uneori suficienta. Conditia este sa fi cunoscut durerea in prealabil, altfel nu te poti simti bine cu lipsa desavarsita a raului.
De unde sensibilitatea oamenilor fata de placere si durere? Cat de departe poate merge omul pentru a-si satisface aceste sensibilitati?
p57: “Numai intelepciunea este in masura sa alunge tristetea din suflete, aceasta teroare permanenta si ingrozitoare. Viata linistita este posibila sub indrumarea ei, daca a fost stins focul oricarei pofte. Caci poftele nu pot fi saturate, si ele distrug nu numai indivizi, ci si familii intregi, ba chiar adesea nimicesc total statele. Din pofte se nasc urile, neintelegerile, discordiile, rascoalele, razboaiele. toate aceste nu se manifesta doar exterior, nu se napustesc orbeste doar contra altora, ci sunt inchise adinc in suflete, sint in dezacord si se lupta intre ele”
p 58: Placerile, dupa EPICUR, se impart in trei categorii: naturale si totodata utile; naturale si inutile; nefiresti si inutile.
p 58: ” … moderatia nu trebuie sa fie dorita in sine, ci fiindca produce pacea sufleteasca si impaca si linistete sufletele oferindu-le un anumit echilibru. Cumpatarea ne indeamna sa ne calauzim dupa ratiune in dorinte si repulsii.
iunie 12, 2009 la 5:00 am
Draga Nelu,
scuza-ma ca raspund cu intarziere – am primit saptamana aceasta si un comentariu din partea lui Irineu, si pentru care am permisiunea lui de a-l integra in text.
Revin cu materialul pregatit pentru tipar la inceputul saptamanii viitoare – de acord?
In plus, trebuie sa adaug neaparat ca FIDELITATEA fata de BINE este cea care ne aduce inapoi atunci cand mai cadem, pe parcurs.