Adeste Fideles …

O problemă ce derivă din universalitatea Bisericii lui Christos, o întrebare pentru cei care caută Pacea, care iubesc Întregul, în aceeași măsură în care se pot manifesta liber, ca parte a acestuia și care înțeleg unitatea credinței ca pe un semn al maturității vieții spirituale, ar fi aceasta: cum ținem laolaltă Biserica Universală? 

Cum îi asigurăm, Bisericii, unitatea trăită, dorită, reală?  

Când mă refer la Biserică, am în vedere cea dăruită nouă de Dumnezeu, prin unicul Său Fiu: Biserica Creștină. Cea pe care m-aș bucura să o numim cu toată simplitatea: ”Biserica lui Christos”, indiferent de numărul limbilor pe care le cunoaștem. 

Așadar, cum îi aducem împreună pe creștinii răspândiți azi prin toate colțurile lumii, să se roage cu o voce puternică, într-un Imn al Iubirii aproapelui, care va devini credibil doar prin realitatea fraternității noastre, astfel încât – la sfârșitul cântării în comun -, rușinoasele și necinstitele războaie, să amuțească pe veci …

Dincolo de faptul că e propovăduit în multe limbi, Cuvântul Evangheliei îmbracă mai multe ”forme” – sau ”rituri” – iar în Biserica Catolică, putem considera că avem două rituri: cel Latin (apusean sau roman) și cele ale Răsăritului (bizantine, siriene, armene …).

Catolicismul – pe care unii îl văd, din păcate, doar ca manifestare a spiritualității din Apus, pentru a se manifesta pe deplin, a învățat la vremea potrivită, importanța principiului universalității prin păstrarea și respectarea tradițiilor locale, ca metodă de reparare a rupturii dintre ortodoxie și catolicism … Unitatea românilor ortodocși cu Roma, se numește în limba română ”greco-catolicism” și este o realitate istorică a cărei misiune de unire a început să fie scrisă din anii 1698 – 1701, continuând și în zilele noastre (printr-un miracol al Istoriei, ce se scrie de către oameni, împreună cu Dumnezeu).

Unitatea spirituală a neamului românesc, pentru a fi deplină, nu poate fi ”declarată” și nici ”planificată” (sau ”programată”) – ci va trebui trăită interior, de către toți membrii turmei creștine ce se simt ai acestei limbi și au legături cu acest pământ dar, în același timp, înțeleg că fac parte dintr-un proiect mai mare, atotcuprinzător, pe care-l numim în limbajul popular ”lumea largă”. 

Altfel, ne vom trezi că deplângem cu nostalgie neputința de a nu putea împărtăși tradițiile noastre comune (răsăritene). Românii catolici și românii ortodocși au aceeași dată a Crăciunului, în Calendar. De ce nu ar stabili o dată comună, și pentru Sfintele Paști?! 

Dacă nu ne propunem unitatea spirituală, formele urâte ale manifestării fricii și neîncrederii, răutățile acuzatoare și neproductive, vor tulbura în continuare mințile și sufletele noastre. 

Ruptura de Roma a neamului românesc este (încă) o rană deschisă a latinității ființei noastre, o misiune pe care ochii greco-catolicilor o percep cu sensibilitatea aceluia care a trecut prin suferințe și nedreptăți provocate de regimul comunist ateu, care a încercat zadarnic să le nege existența. Zidul interior al credinței în unitate, este o formă de viață, o premisă a existenței libere, o bucurie a exprimării individuale ca parte dintr-un întreg … 

Ieșiți din catacombele rezistenței, nepoții și strănepoții celor care au suferit în tăcere nedreptăți ce nu pot fi iertate altfel decât prin iubire creștină, suntem chemați să aducem contribuția noastră la refacerea Unității Bisericii, în primul rând, prin cultivarea gândurilor și gesturilor ecumenice. 

Înțelegem foarte bine cui ne adresăm, în contextul majorității ortodoxe de azi, și observăm realitatea care ne situează în poziția ”fratelui celui mai mic”, care-și propune să-i învețe câteva lucruri, pe frații săi mai mari. Dar contează oare numărul, atunci când ne rugăm cu inimile, împreună? Sau, e suficient să știm ce anume cerem (vezi claritatea cererii orbului Bartimeu) …

Sursa statisticilor din tabelul de mai sus:  Wikipedia 

Destinul nostru, fiind marcat de sensul refacerii unității Bisericii Universale, oricât de puțini am fi, consider semnificativă cererea noastră, pentru că vine din credința pe care am moștenit-o și pe care ne dorim să o lăsăm mai departe, copiilor noștri: vrem să ne unim, în primul rând pentru că Petru este Piatra de Credință pe care însuși Christos Isus, Domnul și Mântuitorul nostru, și-a construit Biserica Sa. Și vrem să ne unim în jurul tradițiilor limbii române (care ne oferă înțelegerea noastră particulară asupra lumii), pentru că avem multe de învățat, unii de la ceilalți, nu în ultimul rând, amintindu-ne de vremea unității trăite, din frumoasele povești ale copilăriei, care începeau astfel ”Pe vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântu Petru pe Pământ …”.  

Lumina Adevărului, Lumina Unității pe care lumea întreagă o așteaptă, vine de la Răsărit (vezi Scrisoarea Apostolică a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, ”Orientale Lumen”, 1995) – fiind proaspătă, în fiecare zi. De aceea, comuniunea deplină și desăvârșită a Bisericii, presupune convertirea constantă, al cărei punct de plecare este înțelegerea reciprocă, printr-un ”dialog al inimilor”. 

Cred că importanța universalității Bisericii este azi mai actuală ca oricând, fiindcă umanitatea e chemată să învețe a se lăsa îmbogățită de omenitate. Sau altfel spus: omenirea să devină mai omenoasă …

Experiențele personale, unice, dacă se vor lăsa îmbogățite de darul de a le povesti celuilalt, ne vor transforma interior, pentru că vom reînvăța ascultarea … A primi experiența celuilalt, ca pe o bogăție personală, astfel vom ajunge să comunicăm ”de la inimă la inimă”.

De ce nu ar fi drumul spre unitatea Bisericii lui Christos programul dedicat creștinătății mileniului III? 

Fiecare generație de credincioși greco-catolici este chemată să descopere frumusețea Unității ca pe o condiție a Păcii și ni se cere să medităm asupra complementarității spiritualităților din care suntem constituiți. 

Este în înscris în ADN-ul nostru, să căutăm împăcarea Apusului cu Răsăritul. De aceea, întrebările concrete, pe care fiecare greco-catolic și le va pune în conștiință, vor fi acestea: Cum cultivăm legăturile reciproce? Care sunt pașii pe care-i avem de făcut, pentru cunoașterea reciprocă?

De asemenea, comunicarea intimă nu poate evita răspunsul la întrebările personale – Cine sunt eu? Cine ești tu? Cine suntem noi? … – și ne condiționează să fim sincer interesați de cei cu care stăm de vorbă!  

În cadrul dialogului ecumenic care se va relua în luna Ianuarie, în cadrul Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor, să ne imaginăm că suntem simple instrumente (canale de comunicare), ce vibrează note diferite ale unei singure armonii, dictată de Spiritul (sau Duhul) Sfânt …  fiindcă înțelegerea reciprocă e astăzi mult mai importantă decât cultivarea disensiunilor. 

La urma urmei, tocmai fiindcă retrăim vremuri de război, suntem chemați să recunoaștem că Unirea, ca formă a Credinței, este o stare fragilă, pe care se cuvine să o botezăm zilnic, cu apa propriilor noastre lacrimi …   

(București, în 30 Decembrie 2023)

PS – Pentru mai multe informații despre interpretarea care ne-a oferit această meditație, vă recomand să continuați lectura, aici. Tuturor, un An Nou 2024, cu Pace și Bine!

 

Aetas non praeiudicet …

Ce nedreptate i-am face Pruncului, dacă nu I ne-am închina Lui, pe motivul vârstei … fragede!

Cu dureroasă înfumurare, am arăta că socotim că nu avem nimic de învățat din gângurelile pe care inima noastră împietrită nu le poate înțelege … Astfel, pentru a ne elibera de prejudecata valorii propriei noastre vârste, vă propun să recunoaștem un adevăr simplu: vârsta nu conferă drepturi speciale și nici nu poate deveni o stavilă ce s-ar opune demnității persoanei.

Să ne lăsăm educați de Regula Sf. Benedict (R.B. 63, 5): ”Aetas non discernat ordines nec praeiudicet” – adică vârsta nu poate fi socotită ”factor ordonator” (sau ordinator?), nu este decisivă în ordinea (sau ordonarea?) acestei lumi, și nici nu-i bine să-i permitem să devină sursă de prejudecăți, după cum ne este nouă la îndemână (după cum ne convine).

”Aetas non praeiudicet”, înseamnă: să ne ferim de judecățile anticipate (în sensul în care judecăm pe-un altul, având deja formată propria-ne părere); să evităm criteriul (sau argumentul) vârstei în discuțiile în contradictoriu; să nu ne pripim, fiindcă putem aduce prejudiciu nemeritat celuilalt, grăbind afirmarea unei dreptăți personale … 

Cu ocazia Nașterii Pruncului Salvator al Lumii, ne întrebăm care ar putea fi relația normală între Părinți (bătrâni) și Copii (tineri)? Dacă vârsta nu-ți dă drepturi speciale, ea vine totuși cu obligații și datorii pe măsură: cinstirea bătrânilor și iubirea celor tineri.

Eliberați de frică și prejudecăți, vă propun să încetăm a-i socoti pe cei în vârstă ”expirați”, iar pe cei tineri neexperimentați sau ”prea cruzi” pentru a merita să-i ascultăm cu atenție.

Întrebarea zilei de azi, lângă Bradul de Crăciun, obieci adus se pare de Familia Regală a Hohenzollernilor, atunci când au descins în Principatele Unite: ”Când am învățat ultima oară ceva (și ce anume?), de la un Copil?”  

Sursa foto: Botticelli (Uffizi): ”Nativity”

 

Sensul Încrederii în Celălalt

”A câștiga încrederea celuilalt” este un proces fundamental al vieții sociale. Complexitatea conceptului de ”încredere câștigată (sau pierdută)” precum și rolul acestui concept în luarea deciziilor atunci când suntem în diferitele situații care necesită interacțiunea cu ceilalți, este dat de experiențele noastre anterioare (situațiile în care am mai fost cândva), preferințele noastre personale (vezi naivitatea expresiei ”dacă simt ceva pentru tine, îți ofer cu drag încrederea mea”) și importanța pe care o acordăm principiilor, după care alegem să trăim …

E greu celui fără principii, să priceapă cele de mai sus? Atunci, să dezvoltăm un pic de ce e important să avem un set de principii și cum ne ajută aceste principii ”personale” (însușite și trăite, nu inventate sau declamate), în raporturile noastre de încredere, cu ceilalți.

Li se mai spune și ”principii călăuzitoare” – fiindcă acționează ca o busolă, într-o lume plină de tentații și atracții. Beculețele Crăciunului și cadourile materiale care se oferă și primesc, creează iluzia unei lumi mai bune. Însă lumea nu se poate transforma ”peste noapte”, în luna Decembrie, fiindcă noi tocmai ce-am primit un cadou. În schimb, atunci când cineva drag își amintește de noi, în mod dezinteresat și fără intenții ascunse, sau și mai bine, se oferă să ne ajute – fiindcă realizează impasul și greutățile pe care le avem de confruntat, aceasta contează pentru măsura corectă a încrederii acordate. (Apropo, cadoul cel mai frumos pe care-l putem face de Crăciun, este timpul pe care-l oferim unui popas ”împreună”?).

Valorile și principiile, dacă le însușim ca mod de viață, ne oferă stabilitate interioară. Ele sunt izvor de încredere a discernământului între bine și rău (engl. ”confidence”), și ne ajută în alegerile pe care le avem de făcut. Nu ne schimbăm după conjuncturi, după ”cum bate vântul” – ci avem un drum al nostru. Cu toții ne dorim autonomia și tânjim să trăim (dacă s-ar putea, cât mai repede) ”pe picioarele noastre”. Pe termen lung, liniștea interioară a încrederii în sine – este oferită de ”lumina cărărilor” pe care mergem (vezi Psalmul 118), a legilor trăite interior, a principiilor după care am ales să ne purtăm viața. Încrederea pe care o avem în noi înșine, pentru a nu fi simplu fum (vezi ”înfumurare”, sic!) are nevoie de certitudinea pe care o primim în dar, atunci când urmărim și urmăm binele.

Încrederea ”în celălalt” este în legătură directă cu ”binele comun”, care presupune unire în jurul unor idealuri și valori comune. Timpurile de pace care vor veni, nu vor fi posibile fără bucuria con-viețuirii, fără recunoștința existenței celuilalt, care este diferit în multe privințe, dar de care mă leagă firul încrederii: ascultăm de aceeași Lege, a credințelor interioare. Moralitatea, care este premisa binelui comun, are nevoie de un set de principii pe care le vom aplica în viața de zi cu zi. Legile nu sunt simple reguli ce trebuie urmate, ci cărări pe care, dacă alegem să mergem, ne con-duc spre Lumină, Adevăr, Bine, Dreptate și Pace.

 

Creștin-Democrația nu e pe cale de dispariție …

Sărbătoarea Zilei de 1 Decembrie ne-a adus împreună, și anul acesta, la Cimitirul Bellu Catolic din București, pentru a ne ruga și a cânta împreună cu frații și surorile Eparhiei greco-catolice, Imnul Național. La mormântul Fericitului Mucenic Cardinal Iuliu Hossu, am lăudat pe Bunul Dumnezeu pentru darul pe care l-a făcut Națiunii Române prin Generația Constructorilor de Țară de la 1918 și am trăit astfel, cu bucurie, Ziua Națională, într-o normalitate, pe care o numim ”democrație”. 

Nu e deloc puțin lucru, realitatea de a ne putea exprima alegerile, folosind liberul arbitru (cu discernământ și responsabilitate), și recunoaștem în arhitectura prezentului, ca fundament, jertfa înaintașilor. Nu am inventat noi, cei de azi, democrația – ci ea ne-a fost oferită ca un model, care se cuvine cunoscut, cercetat și adaptat (dacă vom considera că e cazul – dar atenție, nu în principiile ei fundamentale!).

Avem nevoie de comemorare, nu numai fiindcă simțim că odată cu trecerea anilor, memoria ne slăbește, ci fiindcă înțelegem că este esențial și important pentru viața noastră, să cunoaștem mai bine viața lor, faptele și ideile unor oameni valoroși, de care am dori să ne lăsăm modelați și inspirați.

Dar (trebuie să subliniem acest fapt!) ne confruntăm cu o mare dilemă, pe măsură ce ne aproiem de figurile luminoase ale trecutului. 

Pe cât de adevărată ne este admirația și pe cât de sincer respectul nostru (pentru ei), pe atâta de mică ne este ”pofta” de a le imita sacrificiul…  Nu cred că e vorba de vreun blocaj mental sau de frică – ci de egoismul ne-renunțării la propria bună-stare. 

Individualismul persoanei întâi singular (egoismul lui ”eu”), nu se poate ridica la unitatea de grup a persoanei întâi plural (unitatea în iubire a lui ”noi”), fără înțelegerea profundă a jertfei care e o condiție absolut necesară, dar care se ascunde în perechea de concepte ale solidarității și subsidiarității. Solidaritatea este acel punct în care renunți la pretenția de a face de unul singur lucrurile care te depășesc, în care înțelegi că ”Unirea face puterea”, în care ești dispus să admiți că ai nevoie de celălalt. Subsidiaritatea are la bază principiul natural ca ”Fiecare e dator să-și facă curat în curtea sa”: să nu ne fie rușine de muncă, căci ea face parte din antrenamentul zilnic, al demnității umane …

Fiecare generație trece la un moment dat printr-o criză identitară, pe care o conștientizează pe măsura maturizării ei – iar revoluția sau războiul (de care nu suntem feriți) par a funcționa ca simpli catalizatori ai procesului de conștientizare a valorilor comune, unificatoare.

Înțelegem cum, voința individuală, exprimată de opțiunea ”Eu mă sacrific!” – intră, mai dinainte înfrântă, la ”masa negocierilor și a târguirii conștiinței”, cu voința încă neformată a grupului din care spui (sau crezi) că faci parte: ”Noi, suntem gata să ne sacrificăm?” … în joc, la nivelul unei națiuni, fiind însăși idealul democrației: libertatea.

În timp ce ne obișnuim (până la nepăsare) cu prezența conflictelor, ascultând relatări ale luptei vecinilor ucraineni în confruntarea lor cu un dictator ce nu ține cont de viețile omenești curmate nedrept, am înțeles să folosim prilejul de comemorare de la 1 Decembrie, ca pe-un antrenament al memoriei, pentru că am simțit că rodul neimplicării noastre va fi în cele din urmă plătit. Cezarul vrea taxe, Dumnezeu ne vrea liberi …

Ca punct de plecare, pentru a nu rămâne blocați în dilema de care vorbeam (cum poate ajuta sacrificiul unuia singur, mersul istoriei, pentru neamul său?), s-ar cuveni să începem de la adevărurile cele mai simple. Să înțelegem, de exemplu, că Pământul pe care ne aflăm în trecere, se con-locuiește, că viața pe care o trăim, se con-viețuiește, că aerul pe care-l respirăm nu cunoaște frontiere, că internetul și informația le împărțim pe măsură ce le împrăștiem, sau că ideile circulă între noi și prin epoci … 

De aici plecând, am putea căuta setul de principii și valori din care am toarce o funie roșie, o linie peste care nu vom trece: iubirea aproapelui (ideea binelui comun), exprimarea liberului arbitru și demnitatea umană ar putea fi preluate din Învățătura Socială a Bisericii Catolice, și ne-ar ajuta să facem pasul spre construirea unei identități a politicianului creștin-democrat.

Avem nevoie să înțelegem așteptările noastre, pentru a le surprinde ( vizualiza) în imaginarul colectiv, ca fiind în opoziție cu fanfaronii care s-au grăbit să aresteze cuvintele-cheie: ”Familie – Credință – Dreptate – Adevăr – Națiune” … Folosindu-se de ele cu intenție de învrăjbire, aceste mori stricate vor să împingă societatea spre haos (anarhie), pentru ca apoi să impună dictatura ca unică soluție, oferind pacea după un război cu miză falsă.

Politicianul creștin-democrat poate fi recunoscut prin echilibru și fermitatea pe care o oglindesc principiile pe care le afirmă, iar în rănile lui, vom regăsi disponibilitatea la jertfă personală. Gesturile sale vor oglindi iubirea aproapelui și va exercita cu noblețe naturală actul de conducere. Nu va face din interesul propriului adevăr o obsesie, ci va căuta să pună, înainte de afirmații – explicarea intențiilor. Va demonstra acordul acestor intenții cu Adevărurile înscrise în Constituție, … pe scurt, va avea puterea de a ne convinge că este apărătorul armoniei unei con-viețuiri, apărătorul normalității (care nu e nici banală, nici plictisitoare și nici de la sine înțeleasă).

Creștin-Democrația pare a se fi s-a retras (de-o vreme încoace) în inimile politicienilor de bună credință – și a rămas (deocamdată) ”în afara partidelor, dar în interiorul oamenilor politici responsabili”.

Când timpurile ne vor pune din nou la încercare, atunci când vom simți că se apropie anarhia și dictatura, vom regăsi în opțiunea creștin-democrată soluția și răspunsul pentru ieșirea din criză, în spiritul demnității umane.

Ea este garanția unei libertăți care ne educă la înfrânare, pentru a hrăni binele comun … Abia atunci, Magistra Vitae va redeschide paginile în care așteaptă strălucind, cuminți și ofertante (sic!), modelele de luptători ale Generației Cardinalului Iuliu Hossu (eventual, pentru oamenii Bisericii) și ale lui Iuliu Maniu (eventual, pentru politicienii laici). Între alții, la 1 Decembrie, noi ne-am amintit de eroii martiri ai Țării Crișurilor, Dr Ioan Ciordaș și Dr Nicolae Bolcaș … dacă le vom cerceta viețile, vom extrage setul de principii de care ne vom ști a ne ține, pentru a nu rătăci …

P.S. Mulțumim organizatorilor și gazdelor noastre pentru atmosfera de Sărbătoare a Zilei Naționale: Parohiei Sf Ana și în mod special Doamnei Preotese Liviuța Oțoiu, precum și Doamnei Marina German – care a lansat și la București cartea dedicată unei pagini de istorie mai puțin cunoscute (Primăvara anului 1919 în Ardealul de Nord): o Nepoată (azi octogenară), a cărei inimă tânără e plină de recunoștință pentru moștenirea de Familie pe care a primit-o, împreună cu darul libertății și credinței …

• 

 

Cea mai fragilă zi din an … La Mulți Ani, România!

Ca în fiecare An, într-una din cele 365 de Zile ce ne sunt dăruite sub formă de Timp, ne propunem să lăsăm de-o parte egoismul și preocupările noastre legate de supraviețuire, pentru a ne ne mira că suntem o Țară, o Națiune strânsă sub Tricolor. Ne bucurăm și anul acesta de Ziua Națională, Ziua Marii Uniri, împreună cu frații și surorile noastre de-un neam și-un crez …

Sunt câteva puncte pe care aș dori să le împărtășesc:

1. Istoria se scrie de către oameni, împreună cu Dumnezeu. De la Dumnezeu vine darul, de la oameni sunt așteptate și sunt necesare munca și sacrificiul: munca ține de fapte și idei iar sacrificiul de lepădarea orgoliului și al interesului personal. Soluția ”Alexandru Ioan Cuza” ne arată că cel mai bun candidat este acela care poate determina o ”conciliere între rivali”;
2. Pregătirea unității naționale ne arată importanța profundă și rolul culturii: pregătirea poporului pentru primirea Darului Dumnezeiesc: renașterea culturală care începe cu Școala Ardeleană, trezirea sufletului românesc din letargia fanarului și realitatea roadelor unei libertăți a Vechiului Regat (Principatele Unite/1859, Principatele Independente/1877-8, Regatul României/1881) – între ele există o comunicare, o unitate de idealuri.
3. Fiecare generație este chemată să contribuie, cu muncă și sacrificiu, la consolidarea Unirii. Fragilitatea acestei construcții merită atenția noastră (rapturile teritoriale din 1940), încălcarea principiului înscris în textul Proclamației de la Alba Iulia: ”Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat”.   

Suntem numai lucrătorii viei, nu proprietarii ei: să fim recunoscători! Să recunoaștem realitatea faptului că via nu e a noastră, ci o administrăm temporar. Să fim atenți la schimbul de generații – la arta predării și preluării: Unirea nu este materială – deși Statul are nevoie de taxele noastre; Unirea nu este înfăptuirea politicienilor naționaliști, ci a politicienilor care și-au orientat cariera spre ideea de Patrie. 

Entuziasmul Unirii se hrănește zilnic din Iubire, Speranță și Credință – ea nu are nevoie de un dușman comun (deși asuprirea străină funcționează ca un ceas deșteptător), ci de sacrificiul orgoliului și ambițiilor personale, în slujba binelui comun și al interesului național. Nu putem face abstracție de simpatiile personale? Măcar de-am avea inteligența de a conduce patriotic, mulțumind Bunului Dumnezeu că facem parte astăzi din Marea Familie a Popoarelor Europene Democratice, pe care o numim Uniunea Europeană  …  

PS – … m-am gândit să vă ofer aici atât ceva ”vechi” (Textul – de altfele foarte actual și inspirațional – al unei Conferințe despre Unire, ținută de Ionel I.C. Brătianu, la Radio, în 1934) cât și ceva ”nou” (o imagine a Horei Unirii, generată de Inteligența Artificială Dall-E după un prompt ce reflectă inspirația și gândurile acestei dimineți (”Te rog să realizezi un tablou, astfel: stelele din steagul Europei poartă costume nationale românesti, si încing o horă a bucuriei pentru a exprima unitatea patriotică în spiritul valorilor democratice ale Uniunii Europene, din care facem parte …”)

București, 1 Decembrie 2023

ic-bratianu-despre-unire-conferinta-la-radio-1934Download